Transformarea digitală a României nu este o problemă de tehnologie

Este o problemă de cultură administrativă și direcție strategică

Capacitatea statului explică în mare măsură nivelul de dezvoltare al unei țări. Există un consens solid în literatura de politici publice care să susțină afirmația. De la lucrările lui Daron Acemoglu și James A. Robinson despre instituții incluzive, la analiza lui Francis Fukuyama privind capacitatea statului modern, argumentul este convergent: nu doar piața creează prosperitate, ci (și) instituțiile capabile să coordoneze, să implementeze și să mențină reguli coerente.

Mai clar, pentru a fi o țară dezvoltată instituțiile contează, capacitatea administrativă contează, cultura organizațională contează.

Transformarea digitală este, așadar, doar un test ceva mai vizibil al acestei capacități administrative.

Dacă administrația este coerentă, digitalizarea accelerează dezvoltarea.

Dacă administrația este fragmentată, digitalizarea nu face decât să amplifice fragmentarea.

Există un paradox românesc despre care se vorbește prea puțin

În perioada pre-aderare la Uniunea Europeană, România a făcut progrese importante în ceea ce privește arhitectura de e-guvernare. Au existat cadre legislative coerente, instituții create cu rol de coordonare, standarde aliniate la modelele europene. Exista presiune externă, dar exista și un obiectiv clar: integrarea europeană.

Era un scop superior, care disciplina sistemul.

După aderare, acel scop s-a diluat. Nu a dispărut, dar a devenit difuz. Din păcate, locul lui nu a fost luat de alt scop strategic ci de un mecanism, legitim și necesar, fără îndoială: fondurile europene.

Fără ele, e adevărat, România nu ar fi recuperat decalajele. Ar fi fost mult mai vulnerabilă. Dar mecanismul lor de funcționare a generat un efect secundar structural: administrația a fost stimulată să livreze proiecte eligibile, nu transformări sistemice.

Fondurile europene funcționează pe o logică de proiect. Există apeluri, ghiduri, indicatori, termene, livrabile. Aceasta este o logică firească pentru finanțarea europeană. Dar nu este o logică de construcție instituțională pe termen lung.

Treptat, administrația a fost stimulată să gândească în termenii următoarei axe de finanțare sau apel de proiecte, nu în termenii următoarei generații. Strategiile au devenit, în multe cazuri, agregări de proiecte eligibile. Prioritățile au început să fie modelate de linii bugetare pre-definite. În plus, bugetul național a fost adesea decuplat de intervențiile finanțării europene.

În acest context, digitalizarea a devenit și ea, în mare măsură, o succesiune de proiecte finanțate european.

Platforme dezvoltate izolat. Sisteme care nu comunică între ele. Procese digitalizate fără a fi regândite. Accent pe implementare tehnică, nu pe reconfigurare instituțională. Indicatori îndepliniți, dar impact dificil de măsurat.

Întrebarea centrală nu a fost ce tip de stat vrem să construim?

Întrebarea a fost: ce putem finanța în acest apel?

Am început să ne uităm mai mult la digitalizare decât la transformare

În lipsa unei viziuni coerente și a unei coordonări ferme, administrația a dezvoltat o cultură a conformării. O cultură a evitării riscului. O cultură orientată spre rezultat imediat, măsurabil, raportabil. O cultură în care responsabilitatea este fragmentată și decizia este diluată. Peste ea s-a suprapus un layer politic extractiv, orientat și el spre rezultate imediate.

Digitalizarea, într-un asemenea mediu, devine procedurală. Devine tehnică. Devine o bifă.

Dar transformarea digitală reală presupune altceva. Presupune simplificarea proceselor, standardizare, interoperabilitate reală, asumare de responsabilitate, coordonare între instituții care istoric au funcționat în silozuri.

Presupune redesign instituțional. Presupune colaborare - un termen greu pentru cultura administrației de azi.

Tehnologia este partea simplă. Cultura este partea dificilă.

Dacă reflexul este conformarea, nu colaborarea, atunci orice sistem informatic va reflecta acest reflex. Dacă reflexul este protejarea competenței instituționale, nu partajarea ei, atunci interoperabilitatea rămâne declarativă.

De aceea, ecuația transformării digitale nu poate fi rezolvată prin IT. Trebuie rezolvată prin schimbare de cultură administrativă.

Dar problema nu este doar administrativă. Este societală.

România are decalaje teritoriale, instituționale, economice și educaționale. Digitalizarea nu le poate corecta în absența unei colaborări mai largi între stat, mediul privat și societatea civilă. Dacă fiecare actor funcționează în propria logică de supraviețuire sau maximizare punctuală, rezultatul agregat este incoerența.

Dezvoltarea este un proces colectiv. Iar cultura conformării nu este doar administrativă. Ea este, în multe feluri, o trăsătură sistemică.

În absența unui scop național clar, finanțarea ajunge să fie scop în sine. În absența unei direcții, proiectele devin substitut de strategie. În absența strategiei, digitalizarea devine un ansamblu de inițiative tehnice.

Și atunci apare frustrarea: de ce, după atâtea miliarde investite, experiența cetățeanului nu se schimbă fundamental?

Răspunsul este inconfortabil: pentru că nu am schimbat cultura și nu am legat finanțarea de un scop coerent de dezvoltare.

Ce e de făcut?

Dacă vrem să reducem decalajele, trebuie să facem trei lucruri simultan: să clarificăm ce fel de dezvoltare dorim, să aliniem cultura administrativă în jurul acelui scop și să cuplăm finanțarea — europeană și națională — la această direcție.

Nu este un proiect. Este o intervenție sistemică.

Este un efort de coagulare care presupune capacitate de sinteză, înțelegere instituțională, credibilitate și abilitatea de a traduce între limbaje diferite: politic, tehnic, societal.

Puțini pot juca acest rol - eu îi spun arhitect de tranziții - pentru amplitudinea sistemică pe care o are. Dar fără el, fragmentarea se reproduce ca și până acum.

De aceea, transformarea digitală a României nu este în primul rând o problemă de tehnologie. Este o problemă de cultură administrativă, de coerență strategică și de capacitate de a menține direcția dincolo de cicluri politice și oportunități de finanțare.

România nu a dus și nu duce lipsă de proiecte. Nu duce lipsă nici de bani, inclusiv europeni. Nu duce lipsă de platforme.

Duce lipsă de o întrebare asumată până la capăt: ce fel de stat și ce fel de dezvoltare vrem?

Până nu răspundem clar la această întrebare, vom continua să digitalizăm ceea ce avem deja: fragmentarea.

Iar fragmentarea, chiar digitală, rămâne fragmentare.